Considerat de unii cel mai important scriitor român în viaţa, Petre Stoica a renunţat la capitală pentru a reveni pe meleaguri natale demult părăsite. A ales Jimbolia, reuşind să contribuie la dezvoltarea culturală a comunităţii. Cu toate acestea, prea puţini localnici îi recunosc meritele, iar mulţi aleg să rămână nepăsători în faţa eforturilor sale. Dacă o iei alene pe strada principală a orăşelului, în căutarea Muzeului Presei, şansele sunt mici ca cineva să te poată îndruma. Pe de altă parte, Bucureştiul îi păstrează în continuare o dragă amintire. „Dacă merg pe stradă de aici până la gară, nu mă salută nimeni. Dacă merg pe Calea Victoriei mă salută douăzeci de persoane…”
Care este prima dumneavoastră amintire concretă referitoare la colecţie? Primul ziar sau primul document oficial pe care l-aţi colecţionat?
Primele ziare care mi-au căzut sub privire au fost cele aduse de poştaş în fiecare zi la ora nouă. Este vorba de „Universul” si de „Vestul”. Îmi plăcea, elev fiind, în clasa a doua, a treia primară, să privesc pozele, şi treptat m-au atras şi textele. Colecţii am început să fac odată cu prima clasă de liceu – cumpăram doua-trei ziare pe care nu le aruncam, le păstram întotdeauna. Aşa că în clasa a patra am ajuns să fiu poreclit „Jurnalistul” – veneam cu geanta burduşită de foi tipărite , citeam în timpul lecţiilor şi auzeam câteodată profesorul strigând “Stoica, drepţi!” şi găsindu-mă cu ziarul desfăcut. Şi azi mai întâlnesc câte un coleg de liceu care îmi spune „Ce faci, jurnalistule”? Destinul a făcut ca într-adevăr să devin ziarist, dar foarte târziu, la bătrâneţe.
Ziare valoroase am început să colecţionez din vremea studenţiei. Şi în perioada liceului colecţionam, chiar aici se află, în muzeu, „Lumea lui Călinescu”. Cele preţioase, de început, cum ar veni, „Albina”, „Curierul românesc”, „Gazeta de Transilvania” şi alte asemenea le-am cumpărat din plăcerea de a-mi îmbogăţi biblioteca , de a o face cât mai variată. Şi asta s-a întâmplat în bună măsura chiar aici la Jimbolia. Am fost inspirat, pentru că astăzi se află în fondul de aur al muzeului.
Vă amintiţi să fi citit pe atunci, copil fiind, vreun text jurnalistic care să vă fi marcat?
(râde) Aş putea să spun că da, îmi amintesc. Când eram tot în perioada aceasta a primelor clase de învăţământ primeam anual vizita unui personaj foarte ciudat, care semăna cu don Quijote. E vorba de Petre Oancea, , sau „tata Oancea”, care scotea revista „Vasiova”.
Acest poet, care scria mai mult în dialect bănăţean , a publicat trei volume şi umbla cu cărţile şi cu revista asta în desagă. Din „Vasiova” acelor vremuri am şi o parte din colecţie, aici în muzeu. Oancea publica mai mult scrieri din viaţa mondenă a notabilităţii bănăţene, pe care primea bani, pentru că altminteri nu putea să tipărească. Era într-un fel şi cerşetor, dar şi răspânditor de cultură, pentru că se ocupa mai mult de mediul ţărănesc şi introducea cartea in familiile ţăranilor. Avea barbă, umbla cu o pălărie mare, vara avea lavaliera, iarna căciulă. O figură foarte pitorească, un autodidact care citea foarte mult, dar era oarecum rudimentar.
Cum v-a venit ideea înfiinţării unui muzeu al presei?
Aici este o întreagă istorie. Eu sunt abonat la diverse ziare, printre care şi ziarul germanilor din România, „Deutsche allgemeine Zeitung für Rumänien”. E un ziar interesant, de multe ori cu ştiri mai captivante decât în presa românească, pentru că nu are caracterul comercial specific celei autohtone. Şi aici am dat, cu vreo trei ani si jumătate în urmă, peste un reportaj despre Muzeul Presei din Aachen, singurul muzeul de profil în momentul acela din Europa.
A început să-mi lucreze ideea în minte. Îmi doream să fac la mine la fundaţie un mini-muzeu, însă nu am făcut nimic. Neliniştile au sporit, noaptea mai cu seamă, şi am menţionat primarului, mai mult în gluma, planurile mele.
Când i-am propus un muzeu al presei, am zis că mă va lua peste picior, că e o chestie utopica. Întâmplarea a făcut ca peste o săptămână să mă pomenesc cu maşina primăriei la poartă. Când am auzit „Hai să căutăm o clădire!”, nu am realizat la ce se referă. „Ce fel de clădire, domnule?” „Păi pentru muzeul presei”. A fost o chestie fantastică!
Aţi precizat mai demult că cel mai prolific jurnalist bănăţean a fost Valeriu Branişte. De ce aţi ales totuşi să numiţi muzeul „Sever Bocu”? Nu ştiu dacă e corect spus cel mai prolific - cel mai cunoscut ar fi mai bine. Este un ziarist care a pus temelia „Drapelului”, un ziarist foarte bun, poate cel mai talentat gazetar bănăţean. Sever Bocu are însă merite în domeniul presei cu mult mai mari. Bănăţean de origine, din Lipova, în timpul primului război mondial s-a dus la Kiev, unde a tipărit ziarul „România Mare” pentru prizonierii români din armata austro-maghiară.. E nu numai o aventură periculoasă, dar şi inteligentă, patriotică, în sensul frumos al cuvântului. Când a început revoluţia bolşevică nu a mai rezistat acolo si a pornit, împreuna cu Octavian Goga, spre Paris, unde a continuat sa publice şi „România Mare”, şi tot soiul de broşuri în favoarea Unirii.
După Unire a scos alte două ziare – „Voinţa Banatului” şi „Vestul”. „Vestul” este primul ziar bănăţean cu alură naţională, care a preluat atributele unui ziar naţional, eliminând complexele provinciale. Era un ziar foarte bun, foarte bine scris.
Care au fost cele mai dificile obstacole pe care le-aţi întâmpinat din momentul în care muzeul era doar în stare de proiect şi până în prezent?
Obstacole nu am întâlnit pentru că totdeauna a existat un consens. Singura dispută ce a avut loc, şi în cele din urma s-a rezolvat, a privit sala de conferinţe pe care am găsit-o prea mica. Domnul primar şi doamna Mihaela Şchiopu au zis însă că ajunge şi în cele din urma am cedat în faţa argumentelor dumnealor.
Mai mult am avut probleme cu firma care ne-a croit mobilierul, cu promisiuni de genul azi/mâine/poimâine. Noi am trimis invitaţiile la inaugurare pentru data de 14 septembrie, iar cu o zi înainte lipseau jumătate din vitrine. Au venit să le instaleze noaptea, tot atunci a trebuit să punem şi ziarele, a fost îngrozitor. În schimb, meşterii au fost formidabili. Eu însumi m-am mirat că a decurs totul atât de neted.
Forma actuală a muzeului seamănă cu proiectul iniţial pe care l-aţi gândit, sau mai există mici ajustări ce ar trebui făcute?
Mai există încă lucrurile pe care trebuie sa le stabilim, căci mai avem şi multe ziare de sortat, ca să nu mai spun de acestea noi care vin şi sunt aşezate aici grămadă. Nu ştiu când le sortăm, dar asta este. Probleme vom avea şi cu inventarul. Eu mai am şi acasă foarte multe lucruri pe care încă nu le aduc, din cauza înghesuielii. Sigur, avem podul, care ar putea juca rolul unui depozit.
Care ar fi pistele de dezvoltare ale muzeului, perspectivele sale de viitor?
Nu voi apuca, dar visul meu este ca muzeul să devină la un moment dat o instituţie internaţională, unde să vină şi străinii să studieze. Pentru aşa ceva, urmaşul meu ar trebui să aibă iniţiativă, să fie pasionat până la nebunie, să lupte cu greutăţile, deoarece necazuri întâmpinăm în fiecare zi.
Eu vreau să extind, să îmbogăţesc colecţia, însă niciodată nu va putea fi una completă. Ştiţi câte publicaţii au apărut în primele zile ale Revoluţiei? În graba aia mare, unii au uitat sa-şi spună şi localitatea. Am unele numere care nu ştiu în ce oraş au apărut. De asemenea, problema se pune şi în ceea ce priveşte ziarele şi cotidienele interbelice. Eu am aici ceva ce nu a văzut nimeni, şi am avut foarte mulţi vizitatori până acum, deşi nu ne permitem să afişăm un program din cauza faptului că încă nu avem inventarul făcut. Le-am arătat vizitatorilor ziarul organului partidului comunist din România din 1923, pe care nici măcar istoria nu-l pomeneşte - „Universul”. În 1924, când România a devenit stat imperialist, ziarul a avut acelaşi nume, dar a devenit reprezentativ organului partidului socialist. Nimeni nu a văzut acest ziar, eu am trei exemplare!
Un ideal ar fi şi un program amplu de educare şi atragere a unui public cât mai numeros, chiar din afara graniţelor ţării. În primele zile am făcut istoria presei româneşti pentru publicul local şi am adus un profesor american care a vorbit despre caracteristicile celei americane. Cam acestea ar fi cele esenţiale.
Am observat că tinerii de aici nu sunt foarte interesaţi de muzeele locale. Aveţi cumva în plan să întreprindeţi ceva pentru a atrage şi această categorie de public?
Una dintre preocupări ar fi într-adevăr să atrag tineretul. Tinerii de aici nu manifestă un interes prea mare pentru activităţile muzeului. La manifestările mele veneau doar doi, trei elevi. Culmea, că era şi un fel de cocktail cu muzică şi cu tot ce vrei.
Am avut vreo două, trei experienţe interesante, cu câţiva ani în urmă, când încă nu ştiam că fac muzeu, cu Tolcea şi cu Marineasa. Era un program plătit de o organizaţie, şi am trimis invitaţii şi la şcoli. Am rămas cu gura căscată când am văzut că sala era plină, dar Tolcea a făcut atmosferă cu umorul lui , i-a antrenat atât de tare pe tinerii aceştia, încât au venit şi a doua zi. Contează foarte mult şi cine vorbeşte, şi tema. Când a venit americanul iar au fost mulţi tineri, dar nu pot avea un american care să vorbească în fiecare zi.
Aici ar trebui mobilizată şcoala, şi am zis că vom face ceva ce nu am făcut până acuma, să punem afişe în şcoli, pentru că interesul nu e pentru informarea bătrânilor, care au trăit foarte multe lucruri, ci pentru generaţia tânără, cărora deocamdată nu le prea pasă.
Eu sunt îngrozit de apariţia acestei prese electronice, sunt obişnuit cu degustarea literei tipărite. Mă număr printre putinii care nu a televizor. Acum nici nu mai văd, dar înainte primarul vroia cu sila să-mi cumpere unul. Televizorul şi bomba atomică sunt cele două rele ale lumii. Mai iei un ziar, decantezi informaţia. În cazul televizorului nu ai timp să o procesezi. Aşa cum intră, se şi pierde.
Read more...
Postări
